Fiecare parinte are rolul sau in relatia cu copiii. Cand eram mica nu am inteles asta, motiv pentru care mereu am blamat-o pe mama ca nu ne-am inteles. Mereu ma critica, imi interzicea multe lucruri, pe cand fratelui meu ii accepta, aproape orice. O iubeam si o iubesc in continuare pe mama, doar ca nu am inteles multe lucruri atunci. Ea era mereu ocupata cu casa, cu mancarea si cu munca. Nu prea am petrecut timp impreuna, nu discutam decat lucruri despre scoala, nimic interesant. Nu am avut niciodata curajul sa-i spun lucruri personale, de teama sa nu reactioneze, ciudat.
Tata, insa a fost mereu mai calm, mai calculat. El, mereu ma lua peste tot: la cumparaturi, la tara, la plimbare. Vorbeam despre tot felul de lucruri, si eram vesela mai mereu, in preajma lui. Pana si clatitele le faceam impreuna cu tata. Era o asa mare bucurie sa stiu ca tata e acasa fiindca mereu se juca cu noi. Ne povestea lucruri din copilaria lui, despre bunicul meu, despre viata la tara. Ma fascina sa il ascult. Imi amintesc si acum cand ne citea seara mereu aceeasi poveste. Niciodata nu am prins sfarsitul fiindca adormeam repede. Insa vocea lui calda imi rasuna si acum in mine. Era frumos.
Acum, cand m-am transformat eu insami in parinte, am inteles de ce mama era asa. Ea venea de la munca si avea treburile casnice de facut. O mai ajuta si tata, insa de obicei, mama era mereu in bucatarie. E adevarat ca mancarea ei era mereu buna. Acum insa, privind in trecut, mi-ar fi placut sa mai lase din treburile casnice si sa petreaca mai mult timp cu noi. Insa, isi rascumpara greseala insusit. Isi iubeste nepotelele foarte mult. Si cand cea mare merge la ei, mama inventeaza tot felul de jocuri, iar copila mea, ajunge acasa cu zambetul pe buze.
Se intelege, deci ca eu, am avut o relatie speciala cu tata. Nu stiu daca inca o mai am, insa azi, mi-s la fel de dragi amandoi. Voi ce relatii aveti cu parintii? Care v-au fost mai aproape dintre cei doi?