Filosofia vointei

Orizontul larg al publicitatii ne zambeste pentru a ne cuceri. Cu piosenia lui ne ademeneste sa vrem mai mult, sa ne dezvoltam si sa ne cream cat mai multe oportunitati. Acesta este momentul cand ne trezeste vointa „de a fi”, vointa „de a vrea” si vointa „de a putea”.
  • Vointa „de a fi” este tributara omului si trebuie sa se supuna unor reguli pe care individul si le impune sa le respecte.
  • Vointa „de a vrea” o regasim peste tot, o regasim in spoturi publicitare, in anunturi gratuite, in parc printre copii, la scoala, la serviciu, in familie, pretutindeni in jurul nostru.
  • Vointa „de a putea” o regasim in noi, in constiinta si in impulsul de a reusi.

Una peste alta, vointa este un act unilateral al vietii din care nu putem demisiona niciodata. Am sa trec pe site-urile de anunturi gratuite la rubrica de vanzari (vanzare sfaturi): „viata este un eveniment bazat pe cooperare si voie buna generala, iar vointa trebuie sa ne insoteasca la acest eveniment pe toata durata lui. ”Bineinteleas ca se vor gasi carcotasi care sa nu fie de acord cu el sau care sa se intrebe ce cauta acel anunt inserat printre cele de vanzare masini, case si alte obiecte materiale. Tocmai aici este frumusetea internetului si a tehnologizarii, caci a dezvoltat aceste site-uri de anunturi gratuite unde poti vinde si cumpara orice intr-un mod facil. Cine nu are nevoie...sa nu cumpere.
Asadar revin la ideea de la care am pornit initial: orizontul larg al publicitatii ne zambeste pentru a ne cuceri. Ne face sa ne simtim mai sociabili decat de obicei, cu atat mai mult cu cat avem un interes in a ne promova ideile, produsele si serviciile. Vointa este un imbold de care depindem pentru a gestiona situatiile din viata noastra, un imold hotarator pentru „a fi”, „a vrea” si „a putea”.

Iadule este amintirea… (cronica de teatru)

 „Iadul e o stare, nu un loc” (citeam la doamna Adriana Popescu). Iar spectacolul Teatrului Odeon, „Iadul este amintirea fara puterea de a mai schimba ceva” (regia Mariana Camarasan si Alexandra Penciuc) face demonstratia aceasta, fara a lasa loc obiectiilor, timp de doua ore. Intr-un decor destul simplu –dar original- care nu incearca sa epateze, sa imite sau sa demonstreze ceva, ci din contra, foarte bine organizat, cu elemente importante atent strecurate si amplasat scenic astfel incat sa poata fi martor si sustinator atat trecutului cat si prezentului, spectacolul pune cu succes accentul mai degraba pe integrarea actritelor in decor. Pe modul in care ele ii fac fata si ii supravietuiesc, lovindu-se permanent de acele amintiri care, desi in maniere diferite, le provoaca suferinta amandurora.

Intr-o imbinare de realism psihologic si o usoara nota sinistra, asistam la revederea surorilor pe care-se pare- numai apropiata moarte a mamei le mai poate aduce impreuna; revedere care isi pierde scopul principal si se transforma intr-o lupta a orgoliilor, frustrarilor adunate si suferintelor indurate in timp. Toate au acelasi pion principal: mama. Mama care a determinat actualele esecuri sau realizari ale celor doua surori. Agnes (Diana Gheorgian), ramasa in casa langa mama sa, o viata, isi primeste sora mai mica, pe Viola (Oana Stefanescu), cu subtile remarci (pana la un moment dat), dar suficient de puternice cat sa trezeasca in aceasta sentimentul crud al vinovatiei. Pentru ca ea s-a sacrificat intru totul pentru mama, slujind-o o viata intreaga, curatand voma in urma ei si schimband pampersi, in timp ce sora mai mica, actrita de profesie, a trait inconjurata de barbati, placeri scumpe si parfumuri fine. Si care chiar si acum, asteapta ca moartea mamei sa se petreaca mai repede pentru ca, personaj rasfatat si ferit de cruzimea vietii, nu suporta chinurile, asteptarea, pe scurt – aceasta agonie care ii incurca programul si viata. (Actrita si acum mama a unei fiice rebele- interpretata tot de Nicoleta Lefter cu ireprosabila stapanire a unui dublu rol atat de diferit). In toata aceasta discutie purtata in sufrageria perete in perete cu dormitorul muribundei, interesant este modul in care prezentul se imbina cu trecutul. Pentru ca in plan secund povestii celor doua surori care isi disputa( tardiv si nepotrivit) dragostea mamei, se desfasoara planul halucinant al amintirilor. In care o vedem pe mama alaturi de Agnes,pe atunci copilul- Kristina (versatila Nicoleta Lefter), micuta ascultatoare, supusa care incearca sa isi schimbe viitorul. Intercalarea momentului prezent cu cel trecut, o aduce in plan numai pe Agnes alaturi de mama ei ,excluzand prezenta Violei. Iar mama, intruchiparea diavolului( prin santaj, egoism si chiar rautate) determina la momentul respectiv Iadul : viata lui Agnes in prezent. Pentru care trenul a plecat si ea nu s-a urcat fara binecuvantarea mamei atotputernice!

Fara acest plan al amintirilor –inserat atat de halucinant- care macina omul si dupa atatia ani spectacolul ar fi fost poate un alt spectacol despre orgolii. Aici insa, orgoliile de acum au la baza un puternic fundament dureros-senzorial, in care fiecare cuvand, gest, obiect in casa, joaca un rol important in declansarea anamnezei. Dar planul secund ramane doar unul oniric pentru ca trecutul nu poate fi schimbat iar papusa Kristina salasluieste inca in cutiile cu vechituri al trecutului. Cutii pe care cele doua surori- fara tandreturi sau consolari, ci cu luciditatea nepatata- le deschid si le rascolesc. Isi rascolesc reciproc trecutul cu bune si rele (mai multe rele) . Scena se umple de obiecte vechi, scrisori si hartii, tot felul de obiecte imprastiate care ar vrea parca sa simbolizeze exteriorizarea durerilor interioare. Pentru ca in toata acea invalmaseala tonul personajelor se schimba. Printre lururile care zboara in jur, surorile par sa se mai fi eliberat. Cuvintele zboara asemenea fotografiilor din cutii. Si nu se mai intorc. Se frang. O gramada de cuvinte aruncate si scrisori imprastiate care ar vrea parca sa acopere vechea sufragerie. O moarte necesara in acest moment pentru ca surorile sa isi poata impartasi durerile. Un moment care la fel de bine ar putea sa le apropie sau se le instraineze si mai mult. Dar finalul vine iar peretii vechi ai casei se prabusesc (la propriu, din decor) si lasa sa se vada atat de simetric aceeasi camera a jocului scenic, insa cu multi ani in urma. Cu mama si micuta Agnes-Kristina stand pe acelasi pat, cu spatele la public, iar in planul actual-real, pe Agnes astazi, privind cate ele. Trecutul, intelegem ca nu se schimba si nici durerea nu se trece cata vreme amintirile exista. Mergand pe ideea Iadului ca stare, spectacolul se incheie cu o melodie (Daylight and the Sun), care descrie in acorduri duioase intreaga tulburare a acestei familii, in care toata lumea a iesit invinsa…

Oameni tristi, viata si mai trista

Am intalnit in decursul ultimilor ani o multime de oameni tristi. Sunt oameni care au devenit robotei, carora munca nu le mai aduce nicio satisfactie. Au acelasi orar de ani buni si nu prea pare sa ii multumeasca. Se trezesc dimineata, isi beau cafeaua si pleaca spre munca. Acolo, intr-un stres continuu isi indeplinesc sarcinile si pornesc inapoi spre casa. Ajung obositi, cu un chef de nimic si nu vad altceva decat patul in fata ochilor.

Acestia sunt oamenii care au ajuns sa faca in viata, nu ceea ce si-au dorit ci, ba din contra, ceea nu au sperat vreodata sa faca. Nimic din ceea ce fac nu le place, dar nu au incotro. Ca sa supravietuiasca, trebuie sa se adapteze oricarei provocari. Nu este de mirare ca tot mai multi intampina dificultati in viata de zi cu zi. Stresul le afecteaza tot mai mult sanatatea si viata de cuplu/familie. Tot ceea ce acumuleaza la munca se varsa in capul celor dragi fara niciun motiv. Dar de unde pleaca toate acestea? Cred ca de vina este situatia tot mai grava cu care am ajuns sa ne confruntam. Din cauza crizei, am ajuns sa acceptam orice job de nimic, doar pentru a ne permite sa mancam. Putini sunt cei care reusesc sa imbine utilul cu placutul si sa faca cu adevarat ceea ce le place pentru a avea un venit. Si, chiar si acestia, nu sunt pe deplin satisfacuti. Nu stiu ce ramane de facut in aceasta situatie dar, stiu ca nu trebuie sa ne dam batuti. Trebuie cumva sa razbatem in toata jungla asta sociala si sa mergem mai departe.