Cand vine vorba despre a vorbi de dragoste, devin un tip stangaci. Nu pentru ca nu am vorbele la mine in aceasta chestiune, ci pentru ca, de fata cu altii, simt o oarecare jena. De ce? Pentru ca stiu ca, fata de ceilalti, eu sunt unul din cei mai norocosi oameni din lume. Am avut norocul fenomenal (i-as putea spune si altfel, in mai mult de o mie de moduri, dar ma opresc aici...) de a o cunoaste pe doamna sufletului meu, Adina, iar restul este poveste.
O poveste nu doar de dragoste, ci de viata, de devenire, de intelegere ca celalalt este pentru tine cam ce esti tu pentru celalalt, o poveste care merge inainte si care, ca orice poveste care se scrie singura, devine din ce in ce mai frumoasa si cu personaje din ce in ce mai bune...
Cand eram tanar (as putea zice copil, dar parca ma fastacesc), visam la o dragoste de aia ca in filme, cu aventuri si nabadai, cu aproape despartiri urmate de aproape impacari si cu acel happy end fara de care orice vis de tinerete nu se poate visa. stiam ca, in ciuda derbedeului sub forma caruia ieseam in lume, voi sti sa iubesc asa cum jumatatea mea, in alta parte de lume, fara sa ne cunoastem, dar stiind si unul si celalalt ca existam, va sti sa ma iubeasca. Urma doar sa ne intalnim, sa devenim, fiecare, realitatea visului celuilalt. Viata e un sir de intalniri. Spre care mergem, dinspre care venim, pe care le ratam sau pe care visam, speram sa nu le ratam. si totusi, de cele mai multe ori, le ratam cu o consecventa inspaimantatoare. si intristatoare. si neiertatoare...
Intalnirea noastra - Cu o zi inainte implinise 37 de ani. Petrecerea a fost una monstru, asa cum stia ea sa faca.
Toata viata i-au placut petrecerile de ziua ei. I-a placut mereu sa deschida cadourile, dar doar atunci cand era singura, isi facuse un fel de ritual din asta, avea chiar o forfecuta speciala, de care numai ea stia, cu care taia panglicile si sforile si, mai nou (ah cat ura chestia asta) banda de scotch care facea franjuri hartia de cadou cand o rupea. Avea si un sertar in care tinea, nici ea nu stia de ce, panglicile de la cadouri de la o aniversare la alta, cand le arunca pe cele de anul trecut pentru a le face loc celor de anul acesta. Era modul ei de a simti, atunci cand era doar ea cu ea, ca a mai trecut un an. I se parea amuzant si simtea asa ca era tot fetita aia de cativa anisori care juca jocul ei secret si nestiut de nimeni, doar de ea. tinea si acum in mana panglicile de la petrecerea de ieri, dar nu reusea sa deschida sertarul, sa le ia pe cele vechi, sa le arunce si sa le aseze la locul lor pe cele noi. in minte ii sunau vorbele spuse in gluma de Mihaela, prietena ei de o viata, aseara la petrecere, cand, luand-o de gat si ciufulindu-i parul, aceasta i-a spus „printeso, peste trei ani faci 40, o sa fie ceva special, iti spun de pe acum sa nu zici ca te-a luat pe nepregatite“. si toata lumea a ras cu pofta. si ea a ras cu ei. Chiar i s-a parut buna poanta. Mai ales ca toata lumea de acolo stia ca ei ii trebuie cel putin 3 luni sa pregateasca o petrecere, asa era ea, asa functiona, ii placeau ca toate sa fie organizate impecabil, dupa propriul ei sistem.
Tocmai de aceea partyurile pe care le dadea ea erau celebre si ramaneau in mintea petrecaretilor. Cum a fost si cea de aseara. Cand i-a zis Mihaela ce i-a zis. si cand au ras toti. Inclusiv ea. Dar acuma, din pricini pe care nu reusea nicicum sa le inteleaga, nu i se mai parea amuzant. Ba chiar o cuprinsese o tristete teribila. „Peste trei ani o sa am 40. Peste trei ani o sa am 40. Peste trei ani o sa am 40“, isi repeta intr-una in gand, incercand, de fiecare data, sa dea alt ton propozitiei, ca si cum ar fi incercat tonalitatea potrivita ca sa nu sune atat de urat, sa para, cel putin, ca suna mai bine. Sau ca nu o mai doare asa tare cand se gandeste la asta, ca 40-ul ala este, de fapt, o inmultire de doi ori 20, sau, mai bine, o suma de zece plus 30, ca nu e asa de speriat cifra aia 4 care sta atat de dur langa 0, ca... nici ea nu stia, de fapt, ce vrea. Sau ce trebuie sa faca. Sau la ce sa se astepte. Sau cum sa faca sa treaca tristetea care parea ca explodeaza in pieptul ei. Sau cum sa nu se mai gandeasca la tipul ala care a fost singurul care nu a ras cand a zis Mihaela ce a zis.
Nici asta nu poate sa inteleaga. De ce si-a adus aminte brusc de… Vlad, asta este, Vlad il chema. Nici nu stia cu cine a venit la petrecere, nu il cunoscuse inainte. I s-a parut simpatic ca a venit nu cu un buchet de flori de ala pe care numai ca nu scria „am dat 100 de euro pe el“ cu care ii scoateau ochii ceilalti invitatii. El a venit cu un ghiocel. De unde a facut el rost de ghiocel in noiembrie, asta nu stia. si, in acel moment, nici nu o interesase. De ce vrea sa stie ea acuma de unde avea el floarea aia de primavara, nu putea pricepe. Ce o fi atat de interesant?
De la o florarie, ca sigur exista de cumparat, sau de pe net, sau de... dracu sa-l duca, ce importanta are??? si de ce i-a zis cand i-a dat ghiocelul ca „de-acum inainte sper ca fiecare an sa fie doar primavara pentru tine“? Ce l-a apucat poezii de alea cand putea sa ii spuna un simplu la multi ani? Avea ea fata de fufa care cade pe spate la siropuri de astea? Simtea, abia acum, ca se enerveaza. Ia sa se uite pe lista unde si-au trecut toti invitatii numele, mailul si numarul de telefon (ea asa facea mereu, vroia sa ii aiba pe toti organizati chiar si cand era vorba de prezenta) si sa vada cu cine a venit impertinentul asta sa ii spuna sa nu il mai aduca niciodata la vreo petrecere de-a ei.
A inceput sa caute furioasa printre cutiile de cadouri, stia ca lista a pus-o, asa cum face mereu, in cadoul de la Mihaela, era un gest de respect pentru prietenia dintre ele, ah, uite cutia, uite si lista, e impaturita in doua, o deschide enervata. Din ea cade un ghiocel. incremeneste, simte ca nu mai poate respira, ca ceva se rupe in pieptul ei si incepe sa planga in hohote. Ia ghiocelul, se uita la el, il mangiie si apoi, furioasa pe ea, pe el, pe toti si pe toate, il rupe in bucati si il arunca pe geam. si plange in continuare.
Nici nu mai stia cat a stat in fotoliul plangand ghemuita, cu lista de prezenta mototolita in mana, cu geamul deschis si cu cadourile imprastiate prin camera. Deja se facuse frig, afara ploua mocaneste, ploaie de noiembrie. S-a ridicat, a inchis geamul si dintr-o data parca s-a simtit usurata. Poate ca plansul a ajutat-o sa se descarce, sa scape de tristetea pe care o avea de cand si-a adus aminte ce i-a zis Mihaela. Gata, gata cu prostiile. si ce daca peste trei ani face 40? Frumoasa este, desteapta este, cu banii se descurca excelent, nu are nici un motiv sa nu creada ca viata e frumoasa. Se apuca sa aranjeze cadourile, dupa marimea cutiilor si, dupa ce cladi un fel de cetate din ele, isi dadu seama ca nu deschisese mai mult de jumatate din ele. incepu sa rada si sa-si spuna in gand „esti baba deja, fato, esti baba“. Mai ramanea de aranjat fotoliul unde, ca o proasta, isi plansese de mila si gata, intra in ritmul ei normal. Se indrepta catre fotoliu, unde lista de prezenta mototolita era singurul lucru care contrasta cu ordinea din restul camerei.
Simti din nou ca i se umple ceva in piept, iar nu stia ce, oare ce e cu ea, ce se intampla, de ce nu intelege nimic din ziua de azi, lua hartia cu mana tremurand, o intinse, vazu numele, mailurile si numarul de telefon ale prietenilor ei, nimic nu se schimbase, tot alea erau pe care le stia, vazu ca Mihaela, iarasi, trecuse in loc de numele ei „zmeoaica printesei“ si ca desenase flacarile pe care le desena de cand o stia, era si unul Vlad acolo, ah…
tipul cu ghiocelul, simti si mai tare apasarea din piept, incepu sa respire greu, fara sa isi dea seama intinse mana spre telefon, forma numarul, ce o fi cu mine, de ce fac asa ceva, „multumesc ca ai sunat, stiam ca tu esti“, „voiam doar sa-ti spun ca am rupt ghiocelul“, „nu-i nimic, la mine aici e totdeauna primavara“, a inchis si a inceput din nou sa planga.