„Iadul e o stare, nu un loc” (citeam la doamna Adriana Popescu). Iar spectacolul Teatrului Odeon, „Iadul este amintirea fara puterea de a mai schimba ceva” (regia Mariana Camarasan si Alexandra Penciuc) face demonstratia aceasta, fara a lasa loc obiectiilor, timp de doua ore. Intr-un decor destul simplu –dar original- care nu incearca sa epateze, sa imite sau sa demonstreze ceva, ci din contra, foarte bine organizat, cu elemente importante atent strecurate si amplasat scenic astfel incat sa poata fi martor si sustinator atat trecutului cat si prezentului, spectacolul pune cu succes accentul mai degraba pe integrarea actritelor in decor. Pe modul in care ele ii fac fata si ii supravietuiesc, lovindu-se permanent de acele amintiri care, desi in maniere diferite, le provoaca suferinta amandurora.
Intr-o imbinare de realism psihologic si o usoara nota sinistra, asistam la revederea surorilor pe care-se pare- numai apropiata moarte a mamei le mai poate aduce impreuna; revedere care isi pierde scopul principal si se transforma intr-o lupta a orgoliilor, frustrarilor adunate si suferintelor indurate in timp. Toate au acelasi pion principal: mama. Mama care a determinat actualele esecuri sau realizari ale celor doua surori. Agnes (Diana Gheorgian), ramasa in casa langa mama sa, o viata, isi primeste sora mai mica, pe Viola (Oana Stefanescu), cu subtile remarci (pana la un moment dat), dar suficient de puternice cat sa trezeasca in aceasta sentimentul crud al vinovatiei. Pentru ca ea s-a sacrificat intru totul pentru mama, slujind-o o viata intreaga, curatand voma in urma ei si schimband pampersi, in timp ce sora mai mica, actrita de profesie, a trait inconjurata de barbati, placeri scumpe si parfumuri fine. Si care chiar si acum, asteapta ca moartea mamei sa se petreaca mai repede pentru ca, personaj rasfatat si ferit de cruzimea vietii, nu suporta chinurile, asteptarea, pe scurt – aceasta agonie care ii incurca programul si viata. (Actrita si acum mama a unei fiice rebele- interpretata tot de Nicoleta Lefter cu ireprosabila stapanire a unui dublu rol atat de diferit). In toata aceasta discutie purtata in sufrageria perete in perete cu dormitorul muribundei, interesant este modul in care prezentul se imbina cu trecutul. Pentru ca in plan secund povestii celor doua surori care isi disputa( tardiv si nepotrivit) dragostea mamei, se desfasoara planul halucinant al amintirilor. In care o vedem pe mama alaturi de Agnes,pe atunci copilul- Kristina (versatila Nicoleta Lefter), micuta ascultatoare, supusa care incearca sa isi schimbe viitorul. Intercalarea momentului prezent cu cel trecut, o aduce in plan numai pe Agnes alaturi de mama ei ,excluzand prezenta Violei. Iar mama, intruchiparea diavolului( prin santaj, egoism si chiar rautate) determina la momentul respectiv Iadul : viata lui Agnes in prezent. Pentru care trenul a plecat si ea nu s-a urcat fara binecuvantarea mamei atotputernice!
Fara acest plan al amintirilor –inserat atat de halucinant- care macina omul si dupa atatia ani spectacolul ar fi fost poate un alt spectacol despre orgolii. Aici insa, orgoliile de acum au la baza un puternic fundament dureros-senzorial, in care fiecare cuvand, gest, obiect in casa, joaca un rol important in declansarea anamnezei. Dar planul secund ramane doar unul oniric pentru ca trecutul nu poate fi schimbat iar papusa Kristina salasluieste inca in cutiile cu vechituri al trecutului. Cutii pe care cele doua surori- fara tandreturi sau consolari, ci cu luciditatea nepatata- le deschid si le rascolesc. Isi rascolesc reciproc trecutul cu bune si rele (mai multe rele) . Scena se umple de obiecte vechi, scrisori si hartii, tot felul de obiecte imprastiate care ar vrea parca sa simbolizeze exteriorizarea durerilor interioare. Pentru ca in toata acea invalmaseala tonul personajelor se schimba. Printre lururile care zboara in jur, surorile par sa se mai fi eliberat. Cuvintele zboara asemenea fotografiilor din cutii. Si nu se mai intorc. Se frang. O gramada de cuvinte aruncate si scrisori imprastiate care ar vrea parca sa acopere vechea sufragerie. O moarte necesara in acest moment pentru ca surorile sa isi poata impartasi durerile. Un moment care la fel de bine ar putea sa le apropie sau se le instraineze si mai mult. Dar finalul vine iar peretii vechi ai casei se prabusesc (la propriu, din decor) si lasa sa se vada atat de simetric aceeasi camera a jocului scenic, insa cu multi ani in urma. Cu mama si micuta Agnes-Kristina stand pe acelasi pat, cu spatele la public, iar in planul actual-real, pe Agnes astazi, privind cate ele. Trecutul, intelegem ca nu se schimba si nici durerea nu se trece cata vreme amintirile exista. Mergand pe ideea Iadului ca stare, spectacolul se incheie cu o melodie (Daylight and the Sun), care descrie in acorduri duioase intreaga tulburare a acestei familii, in care toata lumea a iesit invinsa…
Intr-o imbinare de realism psihologic si o usoara nota sinistra, asistam la revederea surorilor pe care-se pare- numai apropiata moarte a mamei le mai poate aduce impreuna; revedere care isi pierde scopul principal si se transforma intr-o lupta a orgoliilor, frustrarilor adunate si suferintelor indurate in timp. Toate au acelasi pion principal: mama. Mama care a determinat actualele esecuri sau realizari ale celor doua surori. Agnes (Diana Gheorgian), ramasa in casa langa mama sa, o viata, isi primeste sora mai mica, pe Viola (Oana Stefanescu), cu subtile remarci (pana la un moment dat), dar suficient de puternice cat sa trezeasca in aceasta sentimentul crud al vinovatiei. Pentru ca ea s-a sacrificat intru totul pentru mama, slujind-o o viata intreaga, curatand voma in urma ei si schimband pampersi, in timp ce sora mai mica, actrita de profesie, a trait inconjurata de barbati, placeri scumpe si parfumuri fine. Si care chiar si acum, asteapta ca moartea mamei sa se petreaca mai repede pentru ca, personaj rasfatat si ferit de cruzimea vietii, nu suporta chinurile, asteptarea, pe scurt – aceasta agonie care ii incurca programul si viata. (Actrita si acum mama a unei fiice rebele- interpretata tot de Nicoleta Lefter cu ireprosabila stapanire a unui dublu rol atat de diferit). In toata aceasta discutie purtata in sufrageria perete in perete cu dormitorul muribundei, interesant este modul in care prezentul se imbina cu trecutul. Pentru ca in plan secund povestii celor doua surori care isi disputa( tardiv si nepotrivit) dragostea mamei, se desfasoara planul halucinant al amintirilor. In care o vedem pe mama alaturi de Agnes,pe atunci copilul- Kristina (versatila Nicoleta Lefter), micuta ascultatoare, supusa care incearca sa isi schimbe viitorul. Intercalarea momentului prezent cu cel trecut, o aduce in plan numai pe Agnes alaturi de mama ei ,excluzand prezenta Violei. Iar mama, intruchiparea diavolului( prin santaj, egoism si chiar rautate) determina la momentul respectiv Iadul : viata lui Agnes in prezent. Pentru care trenul a plecat si ea nu s-a urcat fara binecuvantarea mamei atotputernice!
Fara acest plan al amintirilor –inserat atat de halucinant- care macina omul si dupa atatia ani spectacolul ar fi fost poate un alt spectacol despre orgolii. Aici insa, orgoliile de acum au la baza un puternic fundament dureros-senzorial, in care fiecare cuvand, gest, obiect in casa, joaca un rol important in declansarea anamnezei. Dar planul secund ramane doar unul oniric pentru ca trecutul nu poate fi schimbat iar papusa Kristina salasluieste inca in cutiile cu vechituri al trecutului. Cutii pe care cele doua surori- fara tandreturi sau consolari, ci cu luciditatea nepatata- le deschid si le rascolesc. Isi rascolesc reciproc trecutul cu bune si rele (mai multe rele) . Scena se umple de obiecte vechi, scrisori si hartii, tot felul de obiecte imprastiate care ar vrea parca sa simbolizeze exteriorizarea durerilor interioare. Pentru ca in toata acea invalmaseala tonul personajelor se schimba. Printre lururile care zboara in jur, surorile par sa se mai fi eliberat. Cuvintele zboara asemenea fotografiilor din cutii. Si nu se mai intorc. Se frang. O gramada de cuvinte aruncate si scrisori imprastiate care ar vrea parca sa acopere vechea sufragerie. O moarte necesara in acest moment pentru ca surorile sa isi poata impartasi durerile. Un moment care la fel de bine ar putea sa le apropie sau se le instraineze si mai mult. Dar finalul vine iar peretii vechi ai casei se prabusesc (la propriu, din decor) si lasa sa se vada atat de simetric aceeasi camera a jocului scenic, insa cu multi ani in urma. Cu mama si micuta Agnes-Kristina stand pe acelasi pat, cu spatele la public, iar in planul actual-real, pe Agnes astazi, privind cate ele. Trecutul, intelegem ca nu se schimba si nici durerea nu se trece cata vreme amintirile exista. Mergand pe ideea Iadului ca stare, spectacolul se incheie cu o melodie (Daylight and the Sun), care descrie in acorduri duioase intreaga tulburare a acestei familii, in care toata lumea a iesit invinsa…